Reflecții -16- Despre oameni, prietenie și singurătatea din mulțime

Astăzi am avut o revelație amară — una dintre acelea care nu te izbesc brusc, ci se adună în tine picătură cu picătură, până când într-o zi te trezești și realizezi că ai ajuns să vezi lumea altfel. Poate nu lumea s-a schimbat peste noapte, poate doar eu am început s-o privesc fără filtru.

Tot mai des am impresia că oamenii au uitat cum să fie... oameni. Se vorbește despre empatie, despre grijă, despre prietenie — dar rareori le mai văd trăite. Într-o lume care se mișcă repede, în care fiecare e concentrat pe sine, pare că nu mai există timp pentru sufletul altuia. Toți au devenit mici universuri închise, fiecare orbitând doar în jurul propriilor nevoi, propriilor lupte, propriilor drame.

Și prietenii... unde sunt prietenii? Nu cei de pe ecran, nu cei care îți trimit un „la mulți ani” mecanic, ci cei care te simt când nu ești bine, care te caută fără motiv, care știu să tacă lângă tine. Parcă s-au risipit. Poate au obosit. Sau poate am ajuns cu toții prea ocupați ca să mai fim prezenți unii pentru ceilalți.

Mi se pare ironic cum, în epoca conectivității, suntem mai deconectați ca niciodată. Ne uităm la fețe, nu la suflete. Oamenii poartă măști de zâmbete în timp ce înăuntru se sting încet. Și poate tocmai de aceea, puținii oameni autentici care îți rămân aproape devin comori rare — pentru că într-o lume în care toți se gândesc doar la ei, empatia a devenit un act de curaj.

Poate că nu lumea e mai rea... poate doar eu am început s-o privesc mai lucid. Sau poate, undeva, am pierdut cu toții ceva pe drum: acea căldură simplă a omului care te privea și chiar te vedea.

Astăzi, îmi e dor de oameni. De cei adevărați.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Reflecții -8-

Uneori, simt că sunt suficient, că am oameni care mă apreciază și care mă văd așa cum sunt. Alteori, simt că nu contez cu adevărat pentru nimeni, că sunt doar o prezență trecătoare în viețile altora, ușor de uitat. E ciudat cum mintea mea oscilează între aceste două stări. Într-o zi, mă simt îmbrățișat de lume, în altă zi, mă sufoc în gânduri care mă fac să cred că nu sunt de ajuns. Poate că e doar oboseala? Poate că e realitatea? Mă întreb, ce înseamnă să fii suficient? Să fii iubit doar pentru că exiști? Sau trebuie să demonstrezi mereu că meriți atenție, că meriți să fii ales, să fii păstrat? Aș vrea să știu răspunsurile, dar poate că ele nici nu există. Poate că oamenii iubesc și uită, prețuiesc și se răcesc, vin și pleacă. Și poate că e în regulă așa. Poate că astăzi mă simt neînsemnat, dar știu că va veni o zi în care mă voi simți dorit și apreciat.  Între timp, încerc să mă iubesc eu pe mine, chiar și în zilele în care mă simt așa. 😊
Citiți mai multe

Decembrie, Clipe și Timp Care Zboară

Imagine
Se mai duce un an, iar decembrie parcă nici n-a fost... Am clipit și zilele au zburat, cu tot cu lumini, colinde, planuri și dorințe. Parcă am apucat să tragem aer în piept abia pe jumătate, iar acum deja ne uităm spre calendarul gol al lui ianuarie, gata să înceapă un nou capitol. E ciudat cum luna asta care ar trebui să fie despre răgaz și căldură trece mereu cu o viteză pe care nu reușim să o prindem din urmă. Dar poate că asta e farmecul ei: e scurtă, intensă, plină de emoții, și ne lasă mereu cu un sentiment dulce-amărui – de recunoștință pentru ce am avut și de nerăbdare pentru ce va veni. Acum, între un „La mulți ani!” și o șampanie, haide să ne oprim o clipă și să ne amintim tot ce ne-a adus decembrie. A fost repede, da, dar a fost. Și poate, cu un pic de noroc, vom învăța să clipim mai rar.
Citiți mai multe

Reflecții -9-

Imagine
Astăzi am dat peste un citat care mi-a rămas în minte, ca o fotografie ușor tremurată care totuși prinde esența unui moment: „One eye sees, the other feels.” Mi-am închis ochii și am încercat să-mi imaginez ce-ar însemna, dacă am putea împărți chiar așa lumea — cu un ochi al rațiunii și unul al emoției. Mă întreb: de câte ori văd lucrurile doar cu ochiul care analizează? Și cât de des îmi permit să simt, să privesc fără să caut înțelesuri, doar să las emoția să curgă? Astăzi, spre exemplu, am privit un copac înflorit. Ochiul „clar” mi-a spus că e un cireș. Că florile sunt temporare, că primăvara își face numărul. Dar celălalt ochi — cel care simte — a văzut mai mult: o promisiune. O liniște. Un dor. Un ecou al tuturor primăverilor pe care le-am trăit și celor care vor veni. Poate că nu trebuie să aleg între cei doi ochi. Poate că e despre a-i lăsa să colaboreze. Să privesc cu luciditate, dar să nu uit să simt cu inima. Să las realitatea să fie clară, dar să-i permit sufletului să o col...
Citiți mai multe