Fragmente din mine. Scriu ca să înțeleg. Poate și tu te vei regăsi.

Astăzi camera mea pare mai mică decât de obicei. Nu pentru că s-ar fi schimbat ceva în ea, ci pentru că gândurile mele au crescut prea mult și nu mai încap nicăieri. Le-am lăsat să se așeze pe marginea patului, pe podea, pe colțurile obiectelor pe care le-am ignorat zile întregi. Unele s-au lipit de mine fără să cer voie. E o liniște ciudată, din aceea care nu te odihnește, ci te face să te auzi mai tare. Îmi aud pașii, respirația, ezitările. Îmi aud și lucrurile pe care nu le-am spus atunci când ar fi trebuit. Poate că tăcerile sunt mai grele decât cuvintele, pentru că nu dispar niciodată cu adevărat. Se mută doar dintr-un loc în altul. Am încercat să pun ordine. În lucruri, în amintiri, în mine. Dar fiecare gest simplu pare să deschidă alt sertar pe care nu eram pregătit să-l deschid. Și totuși, ceva mă ține aici, în acest spațiu imperfect, de parcă dezordinea asta ar fi singura dovadă că a existat ceva real. Mi-e dor, dar nu de o formă clară. Nu de un gest anume sau de un moment pre...

Am ajuns într-un punct în care conexiunile nu mai curg firesc, ci se opresc undeva înainte să înceapă cu adevărat. Ca și cum există o ușă între mine și ceilalți, iar mânerul e rece și nu mai știu cum să-l apuc. Nu mai pot lega acea apropiere care, altădată, venea aproape instinctiv. Nici măcar la nivel fizic, unde lucrurile ar trebui să fie simple, directe, fără prea multă gândire. Dar nici acolo nu mai e nimic. E un gol ciudat, o lipsă de vibrație. Ca și cum corpul meu a uitat limbajul dorinței. Și poate că nu e despre ceilalți. Poate că ceva din mine s-a retras, încet, fără să-mi dau seama. Ca o mare care se retrage înainte de furtună, lăsând în urmă doar nisip umed și tăcere. Sufletul meu are nevoie de emoție. Nu de zgomot, nu de prezențe care trec, nu de conversații fără ecou. Are nevoie de acel fior care te prinde pe nepregătite, de acel sentiment care te face să simți că ești viu, că ceva în tine răspunde. Dar nu mai vine. E ca și cum aș ști exact cum ar trebui să se simtă, dar n...

Astăzi scriu ca și cum aș deschide o filă de jurnal pe care nu am avut niciodată curajul să o completez până la capăt. Poate pentru că adevărul, atunci când începe să prindă contur, devine incomod. Sau poate pentru că, undeva pe parcurs, am început să observ ceva ce nu mai poate fi ignorat: conștiința oamenilor pare să se stingă încet, aproape imperceptibil, ca o lumină lăsată aprinsă într-o cameră în care nu mai intră nimeni. Nu e vorba despre o schimbare bruscă. Nu există un moment clar în care să spui „de aici s-a rupt totul”. E mai degrabă o acumulare de gesturi mici, de alegeri tăcute, de compromisuri repetate până când devin normalitate. Oamenii nu mai par să se întrebe dacă ceea ce fac este corect, ci doar dacă le servește interesul. Iar diferența dintre cele două întrebări este, de fapt, diferența dintre a avea conștiință și a funcționa pe pilot automat. Ce doare cel mai tare nu este această transformare la nivel general, abstract. Ci faptul că o regăsești în cei apropiați. În ...