Fragmente din mine. Scriu ca să înțeleg. Poate și tu te vei regăsi.

Uneori iubirea nu pleacă zgomotos. Nu trântește uși, nu lasă în urmă ecouri dramatice. Uneori, iubirea pleacă în liniște, cu pași calculați, ca și cum ar ști că orice zgomot ar trezi prea multe întrebări. Ți-am dat aripi și ai ales să le rupi pe ale mele doar ca să îți continui zborul fără mine. Fraza asta nu e doar o rană. E o revelație. Mă gândesc cât de des confundăm dăruirea cu siguranța. Cât de ușor credem că dacă oferim suficient – timp, grijă, răbdare, bucăți din noi – vom construi ceva de neclintit. Dar adevărul e că unii oameni nu știu să zboare împreună. Nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vor să împartă cerul. Și atunci, fără să-ți dai seama, începi să te micșorezi. Îți pliezi aripile, le faci loc în colțuri înguste, doar ca celălalt să aibă spațiu. Îți spui că e temporar. Că e iubire. Că așa se face. Dar iubirea nu ar trebui să doară în felul ăsta liniștit și constant. Nu ar trebui să te lase fără aer în timp ce altcineva învață să respire mai bine fără tine. Ce doare cel ...

Astăzi mi-am scris numele pe o pagină goală și, pentru prima dată după mult timp, nu m-am simțit străin de el. Există în mine o dorință liniștită de a deveni altcineva. Nu în sensul de a fugi de ceea ce sunt, ci de a mă apropia mai mult de ceea ce aș putea fi. Ca și cum, undeva deasupra mea, există o versiune mai curajoasă, mai clară, mai sigură — iar eu încerc, pas cu pas, să o ajung din urmă. Nu știu dacă schimbarea vine din voință sau din oboseală. Poate din ambele. Mă gândesc des la locul din care am plecat. La simplitatea lui, la marginile lui clare. La faptul că, acolo, nimeni nu se gândea prea departe. Nici eu nu o făceam.  Timpul nu mai are răbdare. Nu mai stă lângă mine, ci trece peste mine. Uneori mă prinde nepregătit. Alteori mă ridică fără să înțeleg de ce. Și, între toate aceste mișcări, există momente în care simt că sunt susținut de ceva invizibil — de gânduri rostite în liniște, de speranțe pe care nu le-am abandonat complet. Am plâns pentru lucruri care nu s-au înt...

Nu știu exact când am început să țin scorul. Poate în ziua în care am simțit, pentru prima dată, că trebuie să mă adun din bucăți fără ca cineva să mă ajute. Sau poate atunci când am realizat că unele povești nu se termină pentru că se repară, ci pentru că se abandonează. Am fost blocat și apoi deblocat, de parcă existența mea putea fi redusă la un buton apăsat din impuls. Am fost iubit în feluri care păreau promisiuni, dar care s-au dovedit doar momente. Am fost urât fără explicații, înșelat cu naturalețea cu care se spune o minciună mică, și mințit până când adevărul a început să pară ceva negociabil. Am fost modelat de mâini care nu știau ce construiesc și manipulat de oameni care știau exact ce distrug. Și totuși, nu durerea a fost cea mai grea parte. Ci absența unui singur lucru. Nimeni nu mi-a spus: „Hai să reparăm asta. Nu te pot pierde.” Nu perfecțiunea mi-a lipsit. Nici măcar loialitatea în forma ei ideală. Ci acel moment de luciditate, în care cineva alege să rămână nu pentru...

Astăzi mi-am amintit cum arăta lumea atunci când totul părea mai mare decât noi și, în același timp, mai simplu decât orice întrebare pe care o aveam. Existau zile în care diminețile aveau culori mai vii, iar serile se întindeau fără grabă, ca și cum timpul nu avea niciun motiv să alerge. Îmi amintesc drumurile fără destinație. Plecam doar pentru că era lumină afară sau pentru că aveam chef să vedem unde ne duce strada. Nu conta dacă ajungeam undeva sau nu. Conta că eram acolo, în mijlocul momentului, convinși că lumea ne aparține. Vara părea nesfârșită pe atunci. Aerul cald, nopțile lungi, conversațiile care nu aveau nevoie de concluzii. Era suficient să stăm pe o bancă sau pe marginea unui drum liniștit și să privim cerul. Niciun plan mare, nicio grabă. Doar senzația că lucrurile bune vor continua la infinit. Uneori mă gândesc la locurile din care am plecat. Străzi pe care le știam pe de rost, ferestrele aprinse seara, mirosul de praf cald după o zi lungă. Atunci ni se păreau obișnui...