Fragmente din mine. Scriu ca să înțeleg. Poate și tu te vei regăsi.

Astăzi camera mea pare mai mică decât de obicei. Nu pentru că s-ar fi schimbat ceva în ea, ci pentru că gândurile mele au crescut prea mult și nu mai încap nicăieri. Le-am lăsat să se așeze pe marginea patului, pe podea, pe colțurile obiectelor pe care le-am ignorat zile întregi. Unele s-au lipit de mine fără să cer voie. E o liniște ciudată, din aceea care nu te odihnește, ci te face să te auzi mai tare. Îmi aud pașii, respirația, ezitările. Îmi aud și lucrurile pe care nu le-am spus atunci când ar fi trebuit. Poate că tăcerile sunt mai grele decât cuvintele, pentru că nu dispar niciodată cu adevărat. Se mută doar dintr-un loc în altul. Am încercat să pun ordine. În lucruri, în amintiri, în mine. Dar fiecare gest simplu pare să deschidă alt sertar pe care nu eram pregătit să-l deschid. Și totuși, ceva mă ține aici, în acest spațiu imperfect, de parcă dezordinea asta ar fi singura dovadă că a existat ceva real. Mi-e dor, dar nu de o formă clară. Nu de un gest anume sau de un moment pre...