Azi sunt recunoscător pentru îngerii mei

Astăzi mi-am scris numele pe o pagină goală și, pentru prima dată după mult timp, nu m-am simțit străin de el.

Există în mine o dorință liniștită de a deveni altcineva. Nu în sensul de a fugi de ceea ce sunt, ci de a mă apropia mai mult de ceea ce aș putea fi. Ca și cum, undeva deasupra mea, există o versiune mai curajoasă, mai clară, mai sigură — iar eu încerc, pas cu pas, să o ajung din urmă. Nu știu dacă schimbarea vine din voință sau din oboseală. Poate din ambele.

Mă gândesc des la locul din care am plecat. La simplitatea lui, la marginile lui clare. La faptul că, acolo, nimeni nu se gândea prea departe. Nici eu nu o făceam. 

Timpul nu mai are răbdare. Nu mai stă lângă mine, ci trece peste mine. Uneori mă prinde nepregătit. Alteori mă ridică fără să înțeleg de ce. Și, între toate aceste mișcări, există momente în care simt că sunt susținut de ceva invizibil — de gânduri rostite în liniște, de speranțe pe care nu le-am abandonat complet.

Am plâns pentru lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Pentru versiuni de viitor care s-au risipit înainte să prindă formă. Dar fiecare lacrimă a avut, cumva, rolul ei. M-a împins mai aproape de ceea ce sunt acum.

Și acum vreau să trăiesc altfel.

Nu mai cred în promisiuni care sună ca eternitatea. Am învățat că „mereu” este un cuvânt fragil. Că „împreună” nu înseamnă neapărat „pentru totdeauna”. Dar tocmai de aceea, momentul prezent a devenit atât de prețios pentru mine.

Dacă există ceva real, atunci este clipa aceasta.

Clipa în care aleg să rămân.

Clipa în care aleg să simt.

Clipa în care aleg să dau totul, chiar dacă nu există garanții.

Poate că asta înseamnă, de fapt, curajul: să te arunci într-un moment fără să ceri promisiunea unui final fericit.

Dacă ar fi să las ceva în urmă,

nu ar fi timpul, nici amintirile,

ci felul în care am fost prezent în ele.

Pentru că, la final, nu rămâne „cât a durat”, ci „cât de adevărat a fost”.