Fragmente din mine. Scriu ca să înțeleg. Poate și tu te vei regăsi.

Uneori, tot ce ai nevoie e o pauză. Nu una lungă, nu una planificată din timp, ci doar câteva zile în care să te desprinzi de ritmul orașului și să te lași purtat de liniște. Așa am ajuns în localitate Șimon, la Edenhill — o cazare care poartă în nume exact ce transmite: echilibru, căldură și o liniște care se simte până în oase. Seara, am aprins șemineul și lumânările. Lumina lor blândă dansa pe pereți, iar timpul părea să curgă altfel — mai lent, mai firesc. Fără zgomot, fără griji. Doar eu, un ceai fierbinte și o liniște care m-a făcut să-mi aduc aminte cât de rar mai ascult tăcerea. Ziua, soarele pătrundea prin ferestrele mari, încălzind totul într-o lumină moale. De pe canapea, priveam dealurile și casele albe din depărtare. Aerul era curat, iar fiecare respirație părea să aducă un pic de claritate. Pe terasă, cu o cafea în mână și muzica în căști, am lăsat gândurile să curgă. Nimic forțat, nimic planificat. Doar momentul prezent — cerul albastru, culorile ...

Astăzi am ascultat iar melodia aceea a Irinei Rimes. "N-avem timp...” — parcă mi-a zis în față fix ce nu vreau să-mi recunosc de luni. Timpul... acest prieten fals. Ne aburește cu promisiunea că „mâine” vom avea timp: să iubim mai liniștiți, să ne ascultăm, să stăm unul lângă altul fără grabă. Cu toate acestea, ziua de mâine se transformă constant într-o altă zi de mâine. Ne-am spus și noi „promite-mi să uiți”. Era mai ușor așa, ca o minciună necesară. Dar adevărul e că nu ne-am uitat, ci doar ne-am ascuns unul de celălalt sub pretextul că n-avem timp . De fapt, aveam — doar că îl dăm altora, altor treburi, altor vieți. Mă gândesc cât de straniu e că putem avea „tot timpul din lume” și totuși să nu avem niciodată timp pentru ceea ce contează cu adevărat. Să ne privim în ochi fără ecran între noi. Să ne ascultăm tăcerile. Să rămânem. Poate timpul nu se grăbește, cum spune melodia. Poate doar noi alergăm prea repede, speriați să nu pierdem ceva ce, în realitate, am pierdut ...

Astăzi am avut o revelație amară — una dintre acelea care nu te izbesc brusc, ci se adună în tine picătură cu picătură, până când într-o zi te trezești și realizezi că ai ajuns să vezi lumea altfel. Poate nu lumea s-a schimbat peste noapte, poate doar eu am început s-o privesc fără filtru. Tot mai des am impresia că oamenii au uitat cum să fie... oameni. Se vorbește despre empatie, despre grijă, despre prietenie — dar rareori le mai văd trăite. Într-o lume care se mișcă repede, în care fiecare e concentrat pe sine, pare că nu mai există timp pentru sufletul altuia. Toți au devenit mici universuri închise, fiecare orbitând doar în jurul propriilor nevoi, propriilor lupte, propriilor drame. Și prietenii... unde sunt prietenii? Nu cei de pe ecran, nu cei care îți trimit un „la mulți ani” mecanic, ci cei care te simt când nu ești bine, care te caută fără motiv, care știu să tacă lângă tine. Parcă s-au risipit. Poate au obosit. Sau poate am ajuns cu toții prea ocupați ca să mai fim prezenți...

Astăzi am simțit nevoia să îmi amintesc cine sunt. De multe ori, lumea se grăbește să te eticheteze după ce se vede la suprafață — un zâmbet, o privire, o aparență. Dar eu ştiu că sunt mai mult decât atât. Sunt mai mult decât doar aparențe. Sunt inteligent. Sunt muncitor.  Sunt responsabil și știu să mă ridic atunci când viața îmi pune piedici. Sunt independent, am umor, și uneori râsul meu e singura armă care mai poate alunga greul unei zile. Sunt disciplinat — poate nu mereu perfect, dar suficient cât să știu ce înseamnă să nu renunți. Sunt puternic, chiar și atunci când tremur pe dinăuntru. Și sunt nimic fără Dumnezeu — pentru că dincolo de toate lucrurile pe care le fac, El e Cel care dă sens fiecărui pas, fiecărei reușite, fiecărei lecții. Poate că nu voi fi înțeles de toți. Dar nu mai caut aprobarea nimănui. Îmi știu valoarea — și azi mi-o reamintesc cu recunoștință și liniște. 😇