Reflecții -17- "N-avem timp"

Astăzi am ascultat iar melodia aceea a Irinei Rimes.

"N-avem timp...” — parcă mi-a zis în față fix ce nu vreau să-mi recunosc de luni.

Timpul... acest prieten fals. Ne aburește cu promisiunea că „mâine” vom avea timp: să iubim mai liniștiți, să ne ascultăm, să stăm unul lângă altul fără grabă. Cu toate acestea, ziua de mâine se transformă constant într-o altă zi de mâine.

Ne-am spus și noi „promite-mi să uiți”. Era mai ușor așa, ca o minciună necesară. Dar adevărul e că nu ne-am uitat, ci doar ne-am ascuns unul de celălalt sub pretextul că n-avem timp.
De fapt, aveam — doar că îl dăm altora, altor treburi, altor vieți.

Mă gândesc cât de straniu e că putem avea „tot timpul din lume” și totuși să nu avem niciodată timp pentru ceea ce contează cu adevărat.
Să ne privim în ochi fără ecran între noi.
Să ne ascultăm tăcerile.
Să rămânem.

Poate timpul nu se grăbește, cum spune melodia. Poate doar noi alergăm prea repede, speriați să nu pierdem ceva ce, în realitate, am pierdut deja.

Azi n-am făcut mare lucru. Doar am respirat puțin mai lent și am lăsat melodia să curgă.
Am înțeles, în sfârșit, că dragostea nu se termină atunci când pleci. Se termină când nu mai ai timp pentru ea.

Și poate, într-o altă viață, vom avea.