Reflecții -21-

Astăzi mi-am amintit cum arăta lumea atunci când totul părea mai mare decât noi și, în același timp, mai simplu decât orice întrebare pe care o aveam. Existau zile în care diminețile aveau culori mai vii, iar serile se întindeau fără grabă, ca și cum timpul nu avea niciun motiv să alerge.

Îmi amintesc drumurile fără destinație. Plecam doar pentru că era lumină afară sau pentru că aveam chef să vedem unde ne duce strada. Nu conta dacă ajungeam undeva sau nu. Conta că eram acolo, în mijlocul momentului, convinși că lumea ne aparține.

Vara părea nesfârșită pe atunci. Aerul cald, nopțile lungi, conversațiile care nu aveau nevoie de concluzii. Era suficient să stăm pe o bancă sau pe marginea unui drum liniștit și să privim cerul. Niciun plan mare, nicio grabă. Doar senzația că lucrurile bune vor continua la infinit.

Uneori mă gândesc la locurile din care am plecat. Străzi pe care le știam pe de rost, ferestrele aprinse seara, mirosul de praf cald după o zi lungă. Atunci ni se păreau obișnuite. Acum, când le privesc doar în memorie, par aproape ireal de frumoase.

Poate că nu realizam cât de prețioase erau acele clipe tocmai pentru că le trăiam. Le luam ca pe ceva firesc, ca pe un drept al tinereții: să credem că prieteniile vor rămâne la fel, că locurile nu se vor schimba și că timpul are răbdare cu noi.

Între timp, anii au trecut în felul lor tăcut. Fiecare a mers pe drumuri diferite, orașele s-au schimbat, iar viețile noastre au devenit mai complicate decât ne imaginam vreodată. Totuși, undeva înăuntru rămâne aceeași colecție de momente simple: râsete fără motiv, nopți lungi și sentimentul că totul abia începe.

Și poate că asta este partea care nu dispare niciodată. Indiferent cât de departe ajungem sau cât de mult se schimbă lucrurile, rămâne mereu acel capitol luminos din spate. Un loc în care ne putem întoarce din când în când, doar pentru a ne aminti cine eram înainte să învățăm cât de repede trece timpul.