Reflecții -25-

Am ajuns într-un punct în care conexiunile nu mai curg firesc, ci se opresc undeva înainte să înceapă cu adevărat. Ca și cum există o ușă între mine și ceilalți, iar mânerul e rece și nu mai știu cum să-l apuc.

Nu mai pot lega acea apropiere care, altădată, venea aproape instinctiv. Nici măcar la nivel fizic, unde lucrurile ar trebui să fie simple, directe, fără prea multă gândire. Dar nici acolo nu mai e nimic. E un gol ciudat, o lipsă de vibrație. Ca și cum corpul meu a uitat limbajul dorinței.

Și poate că nu e despre ceilalți. Poate că ceva din mine s-a retras, încet, fără să-mi dau seama. Ca o mare care se retrage înainte de furtună, lăsând în urmă doar nisip umed și tăcere.

Sufletul meu are nevoie de emoție. Nu de zgomot, nu de prezențe care trec, nu de conversații fără ecou. Are nevoie de acel fior care te prinde pe nepregătite, de acel sentiment care te face să simți că ești viu, că ceva în tine răspunde.

Dar nu mai vine.

E ca și cum aș ști exact cum ar trebui să se simtă, dar nu mai pot ajunge acolo. Ca și cum am o amintire a emoției, dar nu și emoția în sine. Și între ele s-a format un spațiu pe care nu știu cum să-l traversez.

Poate că nu e o pierdere definitivă. Poate că e doar o pauză, un fel de liniște care vine înainte de ceva nou. Dar în liniștea asta, uneori, e greu să nu te întrebi dacă mai știi, de fapt, să simți.