Reflecții -24-

Astăzi scriu ca și cum aș deschide o filă de jurnal pe care nu am avut niciodată curajul să o completez până la capăt. Poate pentru că adevărul, atunci când începe să prindă contur, devine incomod. Sau poate pentru că, undeva pe parcurs, am început să observ ceva ce nu mai poate fi ignorat: conștiința oamenilor pare să se stingă încet, aproape imperceptibil, ca o lumină lăsată aprinsă într-o cameră în care nu mai intră nimeni.

Nu e vorba despre o schimbare bruscă. Nu există un moment clar în care să spui „de aici s-a rupt totul”. E mai degrabă o acumulare de gesturi mici, de alegeri tăcute, de compromisuri repetate până când devin normalitate. Oamenii nu mai par să se întrebe dacă ceea ce fac este corect, ci doar dacă le servește interesul. Iar diferența dintre cele două întrebări este, de fapt, diferența dintre a avea conștiință și a funcționa pe pilot automat.

Ce doare cel mai tare nu este această transformare la nivel general, abstract. Ci faptul că o regăsești în cei apropiați. În oamenii în care ai avut încredere. În cei cu care ai împărțit momente, gânduri, poate chiar bucăți din tine. Și, fără să-ți dai seama când s-a întâmplat, începi să vezi acolo unde înainte era sinceritate doar interes. Acolo unde era sprijin, calcule. Acolo unde era adevăr, apar minciuni mici, apoi mai mari, apoi acceptate.

Egoismul nu mai este ascuns. A devenit aproape o formă de supraviețuire, justificată, raționalizată, chiar admirată uneori. Parsivenia nu mai șochează, ci doar obosește. Iar minciuna nu mai distruge relații dintr-o dată, ci le erodează lent, până când nu mai rămâne nimic autentic de care să te agăți.

Și te întrebi, inevitabil: când a devenit normal să nu-ți mai pese? Când a devenit acceptabil să rănești, atâta timp cât tu ai ceva de câștigat? Când a devenit conștiința un lux, nu o bază?

Poate că nu dispare complet. Poate că nu e o extincție, ci o retragere. Se ascunde în oameni care încă mai simt, care încă se întreabă, care încă ezită înainte să facă rău. Dar acești oameni par din ce în ce mai puțini. Sau poate doar mai tăcuți.

Iar tu rămâi undeva la mijloc, între luciditate și dezamăgire. Văzând lucrurile mai clar decât ți-ai dori și simțind mai mult decât ar fi comod. Încercând să nu devii ceea ce te-a rănit. Încercând să nu renunți la propria conștiință, chiar și atunci când pare că nu mai are loc în lumea asta.

Poate că asta e singura formă de rezistență care contează: să nu te lași absorbit. Să rămâi viu acolo unde ceilalți aleg să devină indiferenți.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Reflecții -21-

Imagine
Astăzi mi-am amintit cum arăta lumea atunci când totul părea mai mare decât noi și, în același timp, mai simplu decât orice întrebare pe care o aveam. Existau zile în care diminețile aveau culori mai vii, iar serile se întindeau fără grabă, ca și cum timpul nu avea niciun motiv să alerge. Îmi amintesc drumurile fără destinație. Plecam doar pentru că era lumină afară sau pentru că aveam chef să vedem unde ne duce strada. Nu conta dacă ajungeam undeva sau nu. Conta că eram acolo, în mijlocul momentului, convinși că lumea ne aparține. Vara părea nesfârșită pe atunci. Aerul cald, nopțile lungi, conversațiile care nu aveau nevoie de concluzii. Era suficient să stăm pe o bancă sau pe marginea unui drum liniștit și să privim cerul. Niciun plan mare, nicio grabă. Doar senzația că lucrurile bune vor continua la infinit. Uneori mă gândesc la locurile din care am plecat. Străzi pe care le știam pe de rost, ferestrele aprinse seara, mirosul de praf cald după o zi lungă. Atunci ni se păreau obișnui...
Citiți mai multe

Reflecții -18-

Imagine
Uneori, tot ce ai nevoie e o pauză. Nu una lungă, nu una planificată din timp, ci doar câteva zile în care să te desprinzi de ritmul orașului și să te lași purtat de liniște. Așa am ajuns în localitate Șimon, la Edenhill — o cazare care poartă în nume exact ce transmite: echilibru, căldură și o liniște care se simte până în oase. Seara, am aprins șemineul și lumânările. Lumina lor blândă dansa pe pereți, iar timpul părea să curgă altfel — mai lent, mai firesc. Fără zgomot, fără griji. Doar eu, un ceai fierbinte și o liniște care m-a făcut să-mi aduc aminte cât de rar mai ascult tăcerea. Ziua, soarele pătrundea prin ferestrele mari, încălzind totul într-o lumină moale. De pe canapea, priveam dealurile și casele albe din depărtare. Aerul era curat, iar fiecare respirație părea să aducă un pic de claritate. Pe terasă, cu o cafea în mână și muzica în căști, am lăsat gândurile să curgă. Nimic forțat, nimic planificat. Doar momentul prezent — cerul albastru, culorile ...
Citiți mai multe

Reflecții -17- "N-avem timp"

Astăzi am ascultat iar melodia aceea a Irinei Rimes. "N-avem timp...” — parcă mi-a zis în față fix ce nu vreau să-mi recunosc de luni. Timpul... acest prieten fals. Ne aburește cu promisiunea că „mâine” vom avea timp: să iubim mai liniștiți, să ne ascultăm, să stăm unul lângă altul fără grabă. Cu toate acestea, ziua de mâine se transformă constant într-o altă zi de mâine. Ne-am spus și noi „promite-mi să uiți”. Era mai ușor așa, ca o minciună necesară. Dar adevărul e că nu ne-am uitat, ci doar ne-am ascuns unul de celălalt sub pretextul că n-avem timp . De fapt, aveam — doar că îl dăm altora, altor treburi, altor vieți. Mă gândesc cât de straniu e că putem avea „tot timpul din lume” și totuși să nu avem niciodată timp pentru ceea ce contează cu adevărat. Să ne privim în ochi fără ecran între noi. Să ne ascultăm tăcerile. Să rămânem. Poate timpul nu se grăbește, cum spune melodia. Poate doar noi alergăm prea repede, speriați să nu pierdem ceva ce, în realitate, am pierdut ...
Citiți mai multe