Reflecții -26-

Astăzi camera mea pare mai mică decât de obicei. Nu pentru că s-ar fi schimbat ceva în ea, ci pentru că gândurile mele au crescut prea mult și nu mai încap nicăieri. Le-am lăsat să se așeze pe marginea patului, pe podea, pe colțurile obiectelor pe care le-am ignorat zile întregi. Unele s-au lipit de mine fără să cer voie.

E o liniște ciudată, din aceea care nu te odihnește, ci te face să te auzi mai tare. Îmi aud pașii, respirația, ezitările. Îmi aud și lucrurile pe care nu le-am spus atunci când ar fi trebuit. Poate că tăcerile sunt mai grele decât cuvintele, pentru că nu dispar niciodată cu adevărat. Se mută doar dintr-un loc în altul.

Am încercat să pun ordine. În lucruri, în amintiri, în mine. Dar fiecare gest simplu pare să deschidă alt sertar pe care nu eram pregătit să-l deschid. Și totuși, ceva mă ține aici, în acest spațiu imperfect, de parcă dezordinea asta ar fi singura dovadă că a existat ceva real.

Mi-e dor, dar nu de o formă clară. Nu de un gest anume sau de un moment precis. Mi-e dor de felul în care totul avea sens fără să fie nevoie să-l explicăm. De senzația că, pentru o clipă, lumea s-a oprit exact unde trebuia.

Și poate că cel mai greu nu e absența, ci faptul că am rămas cu fragmente. Bucăți de conversații, imagini incomplete, senzații care nu mai au unde să se întoarcă. Le tot rearanjez în minte, ca și cum, într-o zi, ar putea deveni din nou întregi.

Jurnalul ăsta e singurul care nu mă întrerupe. Nu mă contrazice, nu pleacă, nu uită. Doar adună tot ce nu pot duce în altă parte. Și poate că asta e suficient pentru acum.

Poate că nu trebuie să înțeleg totul azi. Poate că unele lucruri au nevoie să rămână suspendate, exact așa cum sunt. Între ce a fost și ce nu va mai fi.