Fragmente din mine. Scriu ca să înțeleg. Poate și tu te vei regăsi.

Dragul meu, Am crescut, dar nu te-am uitat niciodată. Te port cu mine în fiecare zi — în felul în care privesc lumea, în curajul de a merge mai departe și în visurile pe care încă le am. Nu a fost mereu ușor. Au fost momente în care viața m-a pus la încercare, dar chiar și atunci am încercat să am grijă de tine, să te protejez și să nu las lumea să îți stingă lumina. Am făcut tot ce am putut cu ceea ce am știut și cu ceea ce am avut. Îți mulțumesc pentru curiozitatea ta, pentru inocența ta și pentru visul tău despre o lume mare și frumoasă. Datorită ție încă pot să sper, să mă ridic și să merg înainte. Promit că voi continua să am grijă de tine. Și sper ca, atunci când te uiți la mine, să vezi că nu am renunțat la noi. Cu drag, Eu — cel care a crescut, dar care încă te poartă în suflet.

Sunt seri în care simt că nu sunt singur, chiar și atunci când în jur e liniște deplină. Nu aud voci. Nu văd umbre. Dar există o prezență blândă care îmi atinge sufletul exact când lumea devine prea grea. Cred în îngeri. Nu în poveștile perfecte din icoane sau în imaginile desenate cu aripi albe și aure strălucitoare. Ci în energiile acelea nevăzute care apar în cele mai fragile momente ale vieții mele și mă țin în picioare fără să le pot explica. Îngerii mei sunt eroii mei. Ei sunt motivul pentru care am scăpat din anumite întunericuri fără să știu cum. Sunt liniștea care apare brusc în mijlocul haosului. Sunt instinctul care îmi spune „nu merge acolo”. Sunt puterea care apare în mine exact când credeam că nu mai am nimic. De câte ori nu am simțit că ceva m-a protejat? Că o ușă închisă a fost, de fapt, o salvare? Că anumite pierderi au fost îndepărtări divine? Că anumite întâlniri au fost trimise exact la timpul potrivit? Nu îi văd, dar îi simt. Îi simt în oamenii care apar exact când...

Există o minciună frumoasă pe care o spun oamenii atunci când nu știu cum să aline durerea altcuiva: „Timpul le vindecă pe toate.” Și poate că uneori chiar vrem să credem asta. Că dacă trec suficiente zile, suficienți ani, suficient de multe dimineți în care ne prefacem că suntem bine, într-o zi o să ne trezim complet întregi. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar adevărul pe care l-am învățat târziu e altul. Timpul nu vindecă tot. Timpul doar ne învață cum să purtăm durerea fără să ne mai prăbușim sub greutatea ei. Unele răni nu dispar niciodată. Se transformă. Din furtuni devin ploi mocnite. Din țipete devin ecouri. Din absențe devin camere goale în interiorul nostru, prin care învățăm să trecem fără să mai aprindem lumina. Sunt zile în care cicatricile nu dor deloc. Și sunt seri în care o melodie, un parfum sau o simplă amintire le deschid din nou, exact ca în prima zi. Dar poate că maturizarea nu înseamnă să uiți. Poate înseamnă să accepți că anumite lucruri vor rămâne mereu pa...