Reflecții -27-

Există o minciună frumoasă pe care o spun oamenii atunci când nu știu cum să aline durerea altcuiva:

„Timpul le vindecă pe toate.”

Și poate că uneori chiar vrem să credem asta.

Că dacă trec suficiente zile, suficienți ani, suficient de multe dimineți în care ne prefacem că suntem bine, într-o zi o să ne trezim complet întregi. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar adevărul pe care l-am învățat târziu e altul.

Timpul nu vindecă tot.

Timpul doar ne învață cum să purtăm durerea fără să ne mai prăbușim sub greutatea ei.

Unele răni nu dispar niciodată. Se transformă.

Din furtuni devin ploi mocnite.

Din țipete devin ecouri.

Din absențe devin camere goale în interiorul nostru, prin care învățăm să trecem fără să mai aprindem lumina.

Sunt zile în care cicatricile nu dor deloc.

Și sunt seri în care o melodie, un parfum sau o simplă amintire le deschid din nou, exact ca în prima zi.

Dar poate că maturizarea nu înseamnă să uiți.

Poate înseamnă să accepți că anumite lucruri vor rămâne mereu parte din tine.

Am învățat că oamenii pleacă chiar și atunci când au promis că rămân.

Că unele conversații se termină fără concluzii.

Că există iubiri care nu se transformă în povești fericite, ci în lecții pe care le porți toată viața.

Și totuși… mergem mai departe.

Nu pentru că ne-am vindecat complet, ci pentru că sufletul are un mod ciudat de a se adapta durerii.

Își face loc printre fisuri. Respiră printre ruine. Învață să zâmbească chiar și cu lipsuri.

Poate asta face timpul, de fapt.

Nu șterge trecutul.

Nu repară tot ce a rupt viața.

Doar ne învață să trăim cu cicatricile fără să ne mai fie rușine de ele.

Iar într-o zi realizezi că nu ai devenit mai rece.

Ai devenit mai adevărat.