Reflecții -29-

Dragul meu,

Am crescut, dar nu te-am uitat niciodată. Te port cu mine în fiecare zi — în felul în care privesc lumea, în curajul de a merge mai departe și în visurile pe care încă le am.

Nu a fost mereu ușor. Au fost momente în care viața m-a pus la încercare, dar chiar și atunci am încercat să am grijă de tine, să te protejez și să nu las lumea să îți stingă lumina. Am făcut tot ce am putut cu ceea ce am știut și cu ceea ce am avut.

Îți mulțumesc pentru curiozitatea ta, pentru inocența ta și pentru visul tău despre o lume mare și frumoasă. Datorită ție încă pot să sper, să mă ridic și să merg înainte.

Promit că voi continua să am grijă de tine. Și sper ca, atunci când te uiți la mine, să vezi că nu am renunțat la noi.

Cu drag,
Eu — cel care a crescut, dar care încă te poartă în suflet.


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Hai să-ți fac cunoștință cu mine

Imagine
Bro, I’m a fucking artist. Da, poate nu am ales să trăiesc din artă și poate viața m-a dus în alte direcții, dar în sufletul meu o să fiu întotdeauna acel copil care, ani la rând, a făcut pictură. Copilul care a pictat icoane care au ajuns la oameni de pe tot globul. Copilul care a câștigat locul 1 pe țară cu un tablou la care a lucrat zi de zi, timp de 12 luni, și care a impresionat prin atenția la detalii, răbdare și obsesia pentru perfecțiune. Copilul care a ajuns până și în reviste din Mexic și despre care s-a scris că are o nevoie aproape însetată de a-și manifesta creativitatea. Și cred că asta nu o să dispară niciodată din mine. O să fiu mereu omul care, într-un fel sau altul, trebuie să creeze. Fie că e vorba de pictură, scris, fotografie, parfumuri, haine, design sau orice altceva. Pentru mine, creativitatea nu e doar un hobby și nici ceva ce fac din când în când. E pur și simplu felul în care funcționez. Întotdeauna mi-a plăcut să iau ceva basic, ceva ce pentru alții poate pă...
Citiți mai multe

Reflecții -21-

Imagine
Astăzi mi-am amintit cum arăta lumea atunci când totul părea mai mare decât noi și, în același timp, mai simplu decât orice întrebare pe care o aveam. Existau zile în care diminețile aveau culori mai vii, iar serile se întindeau fără grabă, ca și cum timpul nu avea niciun motiv să alerge. Îmi amintesc drumurile fără destinație. Plecam doar pentru că era lumină afară sau pentru că aveam chef să vedem unde ne duce strada. Nu conta dacă ajungeam undeva sau nu. Conta că eram acolo, în mijlocul momentului, convinși că lumea ne aparține. Vara părea nesfârșită pe atunci. Aerul cald, nopțile lungi, conversațiile care nu aveau nevoie de concluzii. Era suficient să stăm pe o bancă sau pe marginea unui drum liniștit și să privim cerul. Niciun plan mare, nicio grabă. Doar senzația că lucrurile bune vor continua la infinit. Uneori mă gândesc la locurile din care am plecat. Străzi pe care le știam pe de rost, ferestrele aprinse seara, mirosul de praf cald după o zi lungă. Atunci ni se păreau obișnui...
Citiți mai multe