Fragmente din mine. Scriu ca să înțeleg. Poate și tu te vei regăsi.

Crown on, game strong. Azi m-am trezit cu o stare pe care o știu bine. Nu una perfectă, dar una puternică. Genul de zi în care nu-mi pasă de ce merge prost — știu cine sunt, știu cât am muncit să ajung aici, și știu că pot duce orice. Mi-am pus coroana invizibilă. Nu pentru că totul e perfect, ci pentru că am ales să nu mă las. Pentru că fiecare pas făcut cu fruntea sus e o victorie, chiar și când nimeni nu aplaudă. Când spun „Crown on, game strong”, nu vorbesc despre aroganță. Vorbesc despre asumare. Despre a merge mai departe când e greu, despre a învăța să-ți porți eșecurile cu aceeași grație ca și reușitele. Despre a-ți fi loial ție, în liniște sau în zgomot. Nu sunt mereu învingător. Dar azi joc jocul. Cu capul sus. Cu inima deschisă. Cu visurile vii. Coroana e acolo, chiar dacă nu se vede. Și jocul? Jocul abia începe. 

"În timp ce așteptam să treacă greutățile, a trecut viața." Astăzi am avut un moment de liniște, un moment în care am privit în urmă și mi-am dat seama cât de mult am așteptat. Am așteptat să treacă zilele grele, să se aline rănile, să se clarifice incertitudinile. Am trăit cu speranța că, după fiecare furtună, va veni soarele, fără să observ că, între timp, trecea viața. M-am trezit de atâtea ori spunând: „Va fi mai bine mâine”, „După ce voi rezolva asta, mă voi bucura cu adevărat”, „Când voi avea mai mult timp, voi face ceea ce iubesc”. Dar mâine a venit și a trecut. Timpul a curs ca un râu tăcut, iar eu am rămas pe mal, așteptând momentul potrivit să mă arunc în apă. Dar momentul perfect nu există, iar viața nu a stat pe loc pentru mine. Am realizat că fiecare zi este o parte din viață, nu doar o trecere spre un viitor mai bun. Fiecare dimineață este o nouă șansă de a trăi, nu doar de a supraviețui. De acum înainte, vreau să învăț să iubesc fiecare clipă, chiar și pe cele ...

Uneori, simt că sunt suficient, că am oameni care mă apreciază și care mă văd așa cum sunt. Alteori, simt că nu contez cu adevărat pentru nimeni, că sunt doar o prezență trecătoare în viețile altora, ușor de uitat. E ciudat cum mintea mea oscilează între aceste două stări. Într-o zi, mă simt îmbrățișat de lume, în altă zi, mă sufoc în gânduri care mă fac să cred că nu sunt de ajuns. Poate că e doar oboseala? Poate că e realitatea? Mă întreb, ce înseamnă să fii suficient? Să fii iubit doar pentru că exiști? Sau trebuie să demonstrezi mereu că meriți atenție, că meriți să fii ales, să fii păstrat? Aș vrea să știu răspunsurile, dar poate că ele nici nu există. Poate că oamenii iubesc și uită, prețuiesc și se răcesc, vin și pleacă. Și poate că e în regulă așa. Poate că astăzi mă simt neînsemnat, dar știu că va veni o zi în care mă voi simți dorit și apreciat.  Între timp, încerc să mă iubesc eu pe mine, chiar și în zilele în care mă simt așa. 😊

Mă gândesc deseori la îngerii și demonii din noi. La luptele invizibile care ne modelează. Azi m-a urmărit un gând – „Puterea tăcută este forța unui înger căzut.” Fraza asta mă intrigă. Îmi imaginez acei îngeri căzuți ca fiind ființe care, în liniștea lor, poartă o povară imensă, dar au găsit o forță tainică tocmai în cădere. Îngerii decăzuți nu strigă după ajutor, nici nu vor aplauze – ei au învățat, undeva în adâncul lor, că tăcerea e o armă. O formă de rezistență. Poate că în fiecare dintre noi e un înger decăzut, un fragment de lumină care a cunoscut întunericul. Poate că acest echilibru între bine și rău ne definește la fel de mult ca alegerile noastre zilnice. Învățăm să iubim, dar și să urâm, să zâmbim, dar și să plângem, să fim vulnerabili și totuși puternici. Îmi dau seama că puterea asta nu stă în fapte mărețe, ci în acele momente de liniște, când ne îmbrățișăm umbrele și le acceptăm ca parte din noi. Îngerii decăzuți nu sunt neapărat răi, la fel cum demonii nu su...

„Există un adevăr trist în viață pe care l-am găsit în timpul călătoriei spre est și vest. Singurii oameni pe care îi rănim cu adevărat, sunt acei oameni pe care îi iubim cel mai mult. Îi linguşim pe cei pe care abia îi cunoaştem, îi facem pe plăcere oaspetelui trecător și dăm din plin multe lovituri necugetate celor care ne iubesc cel mai mult.” Ella Wheeler Wilcox autor și poet Ne gândim adesea că nu trebuie să-i tratăm prea bine pe cei apropiați nouă pentru că ei oricum vor rămâne alături de noi întotdeauna. Din păcate, de cele mai multe ori nu suntem cea mai bună versiune a noastră față de ei, ci mai degrabă suntem cea mai rea versiune a noastră față de ei. Ar trebui să încercăm să ne tratăm prietenii și familia ca pe cei mai importanți oameni din lume, pentru că sunt.

Dacă ai fost vreodată părăsit sau părăsită fără nicio explicaţie, de partenerul de viaţă, află că ai fost victima fenomenului, numit “ghosting” - adică ai avut un partener fantomă. Este o nouă tendinţă în relaţiile moderne şi se referă la încheierea unei relaţii romantice, brusc, prin întreruperea comunicării. Problema este că lasă urme adânci asupra persoanei abandonate. Una dintre cauze este relaţionarea virtuală, prin site-uri de întâlniri, reţele sociale sau chiar aplicaţii pentru aventuri. Comunicarea este mult mai rapidă şi mai directă, dar în aceeaşi măsură mult mai superficială. Sute de oameni se regăsesc în această poveste iar psihologii îi dau fenomenului un nume: ghosting. Pentru a înțelege cât mai bine acest fenomen, psihoterapeutul Elena Praz a avut amabilitatea de a ne oferii mai multe detalii: "Se spune că încheierile sunt noi începuturi. Chiar cred asta cu desăvârșire și încurajez oamenii să observe ce au de învățat dintr-o asemenea experi...