Reflecții -6-

Mă gândesc deseori la îngerii și demonii din noi. La luptele invizibile care ne modelează. Azi m-a urmărit un gând – „Puterea tăcută este forța unui înger căzut.” Fraza asta mă intrigă. Îmi imaginez acei îngeri căzuți ca fiind ființe care, în liniștea lor, poartă o povară imensă, dar au găsit o forță tainică tocmai în cădere. Îngerii decăzuți nu strigă după ajutor, nici nu vor aplauze – ei au învățat, undeva în adâncul lor, că tăcerea e o armă. O formă de rezistență.

Poate că în fiecare dintre noi e un înger decăzut, un fragment de lumină care a cunoscut întunericul. Poate că acest echilibru între bine și rău ne definește la fel de mult ca alegerile noastre zilnice. Învățăm să iubim, dar și să urâm, să zâmbim, dar și să plângem, să fim vulnerabili și totuși puternici. Îmi dau seama că puterea asta nu stă în fapte mărețe, ci în acele momente de liniște, când ne îmbrățișăm umbrele și le acceptăm ca parte din noi.

Îngerii decăzuți nu sunt neapărat răi, la fel cum demonii nu sunt întotdeauna distrugători. Ei doar trăiesc o dualitate care nu poate fi înțeleasă pe deplin de cei care n-au gustat căderea. Poate și noi avem nevoie să cădem uneori, să simțim gustul amar al greșelilor și al regretelor, pentru a descoperi în noi o putere ascunsă. O putere tăcută, o putere care nu are nevoie să strălucească, pentru că își găsește sensul doar în adâncurile noastre.

Așa că, azi, îmi îmbrățișez demonii și îngerii deopotrivă, recunoscând că fiecare face parte dintr-o călătorie care mă aduce mai aproape de mine însumi.