Reflecții -19-

Am crescut cu ideea că trebuie să fiu tare, autosuficient, mereu „bine”. Dar adevărul e că uneori binele vine din afară. Vine dintr-o voce care nu te grăbește. Dintr-o prezență care nu cere explicații. Din cineva lângă care poți să taci fără să te simți incomod.

E ok să ai nevoie de cineva.
Nu te face slab, ci sincer. Nevoia asta e o punte. O mână întinsă nu cere perfecțiune, cere adevăr.

Iar când găsești persoana aceea, cea care rămâne când nu mai ai energie să impresionezi, cea care te vede și când tu nu te mai recunoști, legătura nu e zgomotoasă. E adâncă. Calmă. Reală.

Nu promite că va repara totul, dar promite că nu vei fi singur în haos.

Poate asta e suficient pentru azi.

Să nu fiu ok.
Să am nevoie.
Și să știu că undeva, în liniștea dintre două respirații, conexiunea asta există.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Reflecții -9-

Imagine
Astăzi am dat peste un citat care mi-a rămas în minte, ca o fotografie ușor tremurată care totuși prinde esența unui moment: „One eye sees, the other feels.” Mi-am închis ochii și am încercat să-mi imaginez ce-ar însemna, dacă am putea împărți chiar așa lumea — cu un ochi al rațiunii și unul al emoției. Mă întreb: de câte ori văd lucrurile doar cu ochiul care analizează? Și cât de des îmi permit să simt, să privesc fără să caut înțelesuri, doar să las emoția să curgă? Astăzi, spre exemplu, am privit un copac înflorit. Ochiul „clar” mi-a spus că e un cireș. Că florile sunt temporare, că primăvara își face numărul. Dar celălalt ochi — cel care simte — a văzut mai mult: o promisiune. O liniște. Un dor. Un ecou al tuturor primăverilor pe care le-am trăit și celor care vor veni. Poate că nu trebuie să aleg între cei doi ochi. Poate că e despre a-i lăsa să colaboreze. Să privesc cu luciditate, dar să nu uit să simt cu inima. Să las realitatea să fie clară, dar să-i permit sufletului să o col...
Citiți mai multe

Reflecții -18-

Imagine
Uneori, tot ce ai nevoie e o pauză. Nu una lungă, nu una planificată din timp, ci doar câteva zile în care să te desprinzi de ritmul orașului și să te lași purtat de liniște. Așa am ajuns în localitate Șimon, la Edenhill — o cazare care poartă în nume exact ce transmite: echilibru, căldură și o liniște care se simte până în oase. Seara, am aprins șemineul și lumânările. Lumina lor blândă dansa pe pereți, iar timpul părea să curgă altfel — mai lent, mai firesc. Fără zgomot, fără griji. Doar eu, un ceai fierbinte și o liniște care m-a făcut să-mi aduc aminte cât de rar mai ascult tăcerea. Ziua, soarele pătrundea prin ferestrele mari, încălzind totul într-o lumină moale. De pe canapea, priveam dealurile și casele albe din depărtare. Aerul era curat, iar fiecare respirație părea să aducă un pic de claritate. Pe terasă, cu o cafea în mână și muzica în căști, am lăsat gândurile să curgă. Nimic forțat, nimic planificat. Doar momentul prezent — cerul albastru, culorile ...
Citiți mai multe

Reflecții -17- "N-avem timp"

Astăzi am ascultat iar melodia aceea a Irinei Rimes. "N-avem timp...” — parcă mi-a zis în față fix ce nu vreau să-mi recunosc de luni. Timpul... acest prieten fals. Ne aburește cu promisiunea că „mâine” vom avea timp: să iubim mai liniștiți, să ne ascultăm, să stăm unul lângă altul fără grabă. Cu toate acestea, ziua de mâine se transformă constant într-o altă zi de mâine. Ne-am spus și noi „promite-mi să uiți”. Era mai ușor așa, ca o minciună necesară. Dar adevărul e că nu ne-am uitat, ci doar ne-am ascuns unul de celălalt sub pretextul că n-avem timp . De fapt, aveam — doar că îl dăm altora, altor treburi, altor vieți. Mă gândesc cât de straniu e că putem avea „tot timpul din lume” și totuși să nu avem niciodată timp pentru ceea ce contează cu adevărat. Să ne privim în ochi fără ecran între noi. Să ne ascultăm tăcerile. Să rămânem. Poate timpul nu se grăbește, cum spune melodia. Poate doar noi alergăm prea repede, speriați să nu pierdem ceva ce, în realitate, am pierdut ...
Citiți mai multe